Isi amintea de ce se afla acolo. Stia prea bine care i-a fost greseala si o acceptase demult de tot, inca dinainte de orice inceput al relatiei cu omul care o adusese aici, in starea asta de amorteala a corpului, a simturilor, a sufletului. Era rece, ca si marmura, era de gheata. Nu mai vroia sa simta nimic. Si totusi stia ca asa avea sa se intample. Imaginea de atunci, fetita cu bucle negre si ochi verzi ca iarba proaspat stropita de roua, o fetita intr-o rochita bej. Era fetita lor. A vazut-o in vis si aievea de multe ori. Iar acum era aici, intr-un ghetar ce astepta sa o inghita.
Ne-am intalnit in parcul copilariei mele, parcul nostru preferat : un coltisor verde si linistit, plin de mesteceni cu tulpina toata decojita de copiii curiosi, un loc ce poarta un nume sfant, al unei icoane stravechi gasita candva pe raul ce curge acum doar in pantecele pamantului. Sfarsit de iulie si in aer plutea miros de furtuna si vantul ma purta aproape de el, mereu acolo, mai aproape. Inima a inceput sa-mi bata mai tare cand l-am zarit venind si m-am apropiat incet de el, cu stomacul strans de emotie : il iubeam. Atingerea buzelor lui dulci, imbratisarea tandra si mireasma soaptelor : mi-a fost dor de tine.
Nu stia de cat timp statea acolo. Putea sa fie cateva minute sau cateva ore, nu mai conta, caci viata ei se scurgea asemeni picaturilor de ploaie care bateau deasupra geamului, pe tabla. Ca o melodie trista, batea in ritmul inimii ei ce nu mai stia sa bata decat pentru a astepta acum doar moartea. Oare el avea inima ? Privirea fixa pe peretele albastru din fata, bataia inimii in gat si in piept, in ritm cu ploaia. Avea sa moara. Isi cuprinse pantecul abia rotunjit cu ambele maini. Mai intai incetisor, de parca ii era frica sa-l atinga, apoi mai tare, pana ce nu mai simtea durerea. Cand s-a intors a gasit-o stransa ca intr-un ghem, cu ochii inchisi, cu mainile inclestate in jurul acelui graunte de viata si cu ploaia siroaie in ochi.
