Fulg

O durea fiecare particica a corpului ei. I se parea ca pielea ei avea un miros ciudat, ca de sulf. Nu isi mai amintea mare lucru, doar lumina si o camera alba… apoi asistenta si o masca ce i-a acoperit brusc fata. Cand s-a trezit, era aruncata intr-un pat de fier, acoperita cu un cearceaf… nu putea sa-si miste capul, nu vedea bine ce era in jur si buzele ii crapau de sete. Nu mai stia cum de s-a petrecut totul … statea acum in masina langa el si incerca sa-si aminteasca. Se terminase. In absenta ei. Cumplita agonie ! Simtea ca un pietroi in capul pieptului si nu mai putea sa respire. Si a plans atunci lacrimile cele mai amare si cele mai pline de disperare din intreaga ei viata. Stia doar ca il uraste pe acest om care incerca sa o linisteasca, sa o imbratiseze, care nu contenea sa-si ceara iertare. Stia doar ca viata ei se sfarsise si vroia sa moara, doar atat. Vroia sa moara.

Tarziu, mult mai tarziu l-am revazut din intamplare, cu altcineva. Erau tot acolo, in parcul nostru, pe o banca ce ne-a servit demult drept tainic loc sub clar de luna. Erau aceleasi gesturi, aceeasi privire trista care m-a cucerit. Oare sarutul ei era la fel de dulce ca al meu ? Si ochii … il privea la fel ca mine ? Firesti sau nu, erau intrebari care ma rascoleau si as fi vrut atunci sa ma reped spre ea si sa-i spun sa nu-l iubeasca, sa fuga si sa fug si eu o data cu ea. Dar drumul meu ma astepta inainte si am intors privirea si am plecat. Era prea tarziu chiar si pentru amintiri.