Ploua cand l-am vazut atunci ultima data inainte sa plece departe. Ploua frumos cu picaturi mari si calde de vara. Si ne-am iubit din priviri, din atingeri si saruturi care imi taiau rasuflarea. Ne-am iubit mai mult ca niciodata, atat de intens incat simteam ca nu imi ajunge aerul si ca totul din jur a disparut demult. Buzele lui ma cunoasteau deja si stiau prea bine drumul spre inima mea. Si cum as fi putut sa-i spun atunci, chiar inainte sa plece, in acea noapte in care ne-am iubit ca si cum ar fi fost ultima data. Imi era teama ca poate nu am sa-i fiu pe plac, ma gandeam mereu daca sunt destul de frumoasa sau cum apar eu prin ochii lui. Oare cum era cea dinaintea mea ? Pe ea oare o iubea mai mult ? Nu stiam daca atingerea mea il infioara, asa cum pe mine ma facea sa tresar parfumului lui. Nu stiam daca e fericit cu mine si parea ca totul s-ar putea termina in orice clipa pentru ca eu nu as fi stiut cum sa-l tin langa mine. Il visam si imi era dor de buzele lui si de zambetul lui dulce cand eram departe de el, dar nu eram sigura ca il iubesc.
Era speriat si el, dar incerca sa isi ascunda neputinta. Se vedea in privire, in tremurul mainilor si in tacerea lui ca ar fi facut orice pentru a da timpul inapoi si pentru a-si indrepta greseala ce si-o asumase ca numai a lui. Statea si o privea pe aceasta fata care i-a dat acel singur lucru pe care il cautase intreaga viata : iubire. Cat era de frumoasa ! Chiar si acum, inclestata de durere, era atat de frumoasa… Nu stia ce sa-i spuna, nu stia daca sa se apropie sau sa o lase sa planga singura, si se temea de reactia ei, sa nu-l respinga, sa nu-i strige in fata toate acele cuvinte dureroase care ii macinau deja sufletul. Era vina lui, si totusi ea il iubea atat de mult incat nu i-a reprosat asta pana acum, nu i-a spus nimic ce ar fi putut sa-l raneasca. Nu i-a spus niciodata cat de mult o iubeste. Nu stia pana acum. Nu ar fi vrut sa o iubesca atat de mult, ar fi insemnat sa-i daruiasca intreaga lui viata … poate daca ar fi iubit-o suficient de mult nu s-ar mai aflat azi aici. Ar fi vrut sa o stranga in brate, sa o sarute, sa-i simta mirosul pielii atat de fine, sa o ia de mana si sa plece din locul asta sinistru imbacsit de moarte si boala, sa-i spuna ca nu ai e nevoie de o crima si ca isi asuma riscul de a fi fericit.
Ma gandeam cum ar fi daca as intalni pe altcineva, sa o iau de la capat, fara regrete, fara reprosuri, fara momentele ciudate dintre noi cand fiecare atingere pare de plumb, cand mainile noastre ratacesc fara sa ne atinga si cand mirosul pielii tale e singurul lucru pe care il mai simt. Ma gandeam si imi imaginam momentul acela in care aveam sa-i spun ca s-a terminat, ca de data asta m-am indragostit cu adevarat si ca voi fi iubita asa cum am visat mereu. Se intampla ca prin vis, si ma vedeam in parc pe o banca, sau acasa, pe canapeaua noastra albastra, si tot incercam sa-mi adun in gand cuvintele pe care aveam sa le rostesc pentru a rupe lantul ce ne leaga singuratatile. Stateam noaptea cu ochii deschisi si il vedeam cum ma priveste cu ochii inexpresivi, goliti intentionat de orice reactie, in timp ce eu incercam in zadar sa nu-l ranesc. Oare ma va opri ? Oare imi va spune atunci sa nu plec, sa raman cu el inca o noapte ? Mai mult ca sigur ca imi va spune vorbe dulci, menite sa amareasca si mai mult durerea dintre noi, ma va imbratisa apoi si ma va pune sa promit ca vom ramane prieteni … parca ma vad cum am sa stau singura si am sa plang. Dar ziua aceea intarzie si eu ma vad tot acolo, in miez de noapte treaza langa el. Era prea cald, inceput de august … in casa aerul ma sufoca si un singur gand nu imi dadea pace sa adorm. M-am ridicat incet si m-am dus la baie. Il aveam in geanta, numai ca nu apucasem sa-l desfac. Nu imi era frica, eram doar curioasa sa aflu daca traieste sau nu ceva in mine. In mintea mea, firul povestii se oprea acolo si nu conta culoarea liniutei de pe betisorul de lemn care imi decidea in acele clipe soarta.
